26 ottobre 2020 - Rimini

---------- mai jos, versiunea in limba romana--------

Sono tempi difficili, Francesco ed io abbiamo passato un'estate da eremiti e, probabilmente, passeremo un lungo inverno da reclusi. Non ci lamentiamo, c'è gente che avrebbe più diritto di farlo. Proviamo a fare tutto il possibile per non contribuire alla diffusione del virus, visto che molte persone a noi care sono più fragili in questi momenti.

Non so quando potrò tornare a casa in Transilvania, non so quando potremo tornare a viaggiare in sicurezza, non parlo neanche di abbracci tra parenti e amici (anche se mi mancano tanto). Rivoglio la vita normale, ma l'unica cosa che posso fare adesso è proprio rispettare le dovute distanze. Probabilmente riprenderò a scrivere, almeno non farò grossi danni, credo.

Domenica scorsa ho voluto ritornare in uno dei posti a me più cari in Italia, la città che mi ha, per prima, accolto: Venezia. 


L'ho voluta riabbracciare, annusare, assaporare, accarezzare, la mia cara fragile Venezia. Mi ha riempito l'anima con la sua elegante bellezza, un po' nostalgica, un po' bon ton, un po' sfacciata, un po' snob, un po' tutto. Ho molti ricordi in questa città e spero ne avrò anche altri da sfilare uno ad uno nel futuro. Perché basta aprire gli occhi, non solo a Venezia, per riempirli di bellezza e per sapere che le nuvole minacciose passano con un soffio di vento.

Da stasera, in Italia, alcune luci si spegneranno prima, altre non si accenderanno nemmeno. Speriamo duri poco, speriamo che chi ci guida metta molto giudizio nelle decisioni, speriamo.

-------------limba romana ------------

Traim in vremuri dificile, eu si Francesco am petrecut o vara ca si eremitii si, mai mult decat probabil, o sa ne petrecem iarna inchisi in casa. Nu ne plangem, altii au mult mai multe motive decat noi sa o faca. Incercam sa facem tot ce este posibil pentru a nu contribui la difuzarea virusului, avand in vedere ca multe persoane dragi noua sunt destul de fragile in aceste momente.

Nu stiu cand ma voi putea intoarce acasa in Transilvania, nu stiu cand vom putea calatori din nou in totala siguranta, de imbratisat rudele si prietenii nici macar nu vorbesc (chiar daca acest lucru imi lipseste foarte mult). Vreau viata mea normala, dar unicul lucru pe care il pot face acum este exact sa respect distantele. Probabil o sa reincep sa scriu, macar asa nu voi face daune semnificative, sper.

Duminica trecuta m-am reintors in unul dintre locurile cele mai dragi mie din Italia, orasul care m-a primit cu bratele deschise: Venetia. Am vrut sa o imbratisez, sa o miros, sa o gust, sa o mangai, draga mea Venetia atat de fragila. 


Mi-a umplut sufletul cu frumusetea sa eleganta, un pic nostalgica, un pic bon ton, un pic obraznica, un pic snob, un pic totul. Am multe amintiri din acest oras, si sper sa desirez si altele in viitor. Pentru ca e suficient sa-ti deschizi ochii, nu neaparat la Venetia, sa te umpli de frumusete si sa-ti dai seama ca norii amenintatori dispar cu o suflare de vant.
Din aceasta seara, in Italia, multe lumini se vor stinge mai repede, altele nu se vor aprinde deloc. Sper sa dureze cat mai putin posibil aceasta situatie, sper ca cei care ne conduc sa decida cu intelepciune, sper.

Nessun commento: